Când am pus întâia oară piciorul în Vaduri, săltată de subsuori şi coborâtă dintr-un vagon de marfă de un prieten al tatei, aveam 7 ani şi nu văzusem munţii. Ne mutam din Teleorman în Neamţ să fim mai aproape de Moldova sovietică (Basarabia – cum încă îi spuneau părinţii). Basarabeni, refugiaţi în timpul războiului, părinţii mei au trăit pribegi pe unde i-a alungat soarta. Au ajuns în Vaduri cu un vagon în care au încărcat toată gospodăria şi trei copii mici.
  În Vaduri am păşit prima oară pragul şcolii, la câteva sute de metri de „cantonul” unde locuiam. Vecinătatea familiei Petre Dandu a fost o binefacere pentru noi în acea lume străină. Au devenit un fel de bunici fiindcă alţii nu aveam. Rămăseseră dincolo de Prut, iar legile şi situaţia noastră materială cu greu ne permiteau să-i mai vedem. Abia dacă îi cunoşteam.
  La parterul cantonului, în dreapta cu terasamentul căii ferate pentru trenurile fabricii de cherestea, în stânga cu drumul pentru maşinile cu buşteni, iar în faţă - la câţiva paşi - cu staţia de creozot a lui Vichente, am trăit ani de mare zbatere pentru a obţine o locuinţă mai bună. Am reuşit să ne mutăm în colonie atunci când fabrica de cherestea s-a desfiinţat, iar muncitorii au început să plece. În colonie am devenit mai gospodari, eram „acasă la noi”. Aveam grădină, gard, flori, pomi, apă curentă în curte şi la bucătărie.
  Tata, mărunt funcţionar – jandarm trecut în rezervă la schimbarea regimului după război, lucra pe unde putea ca să ne asigure traiul zilnic. Mama avea grija gospodăriei şi se ocupa de noi. Eram prea mici pentru a fi lăsaţi singuri printre străini. Când ne-am făcut măricei, s-a dus la lucru şi a reuşit (astmatică din tinereţe) să muncească şi să obţină o pensie când a venit vremea.
  Noi eram bucuria lor. Mama îmi povestea, târziu, spre apusul vieţii, că au avut noroc cu noi. „Aţi fost copii buni !”. Eram trei: un frate, eu – după doi ani şi o soră – după alţi trei ani. Ca orice copii, ne mai certam, mai ţipam, dar un simplu „sst !” al mamei, ne potolea. Cântam, colindam fâneţele cu flori în lungile vacanţe de vară, eram premianţi. Serbările de sfârşit de an şcolar erau adevărate sărbători în familia noastră. Am plecat la şcoli mai departe, apoi din nou pribegi în viaţă. De astă dată separat, fiecare pe drumul lui.
  Părinţii, tot mai în vârstă, au rămas în gospodăria lor din Vaduri aşteptând mereu veşti de la noi. Când l-am pierdut pe tata, în iarna geroasă din 1997, am crezut că se sfârşeşte lumea. Nu ştiam cum e să pierzi pe cineva apropiat.
  Tot mai adusă de spate, cu puteri împuţinate, mama şi-a continuat viaţa la oraş iarna, iar de cum „cântă păsărelele şi pomii înfloresc”, din nou la Vaduri. După patru ani, suferindă şi slăbită de bătrâneţe şi boală, ne-a părăsit şi ea.
 

  Vaduri este amintirea unei copilării frumoase şi a unor părinţi minunaţi. Acolo a rămas o casă părăsită şi un mormânt pe la care trecem doar din când în când.