|
- Călător aflat în zona Neamţului! Dacă ieşi din Piatra şi te
îndrepţi spre Bicaz, nu apăsa prea tare acceleraţia! Vei trece prin ţinutul meu
de vis fără să observi nimic. Dă-mi voie să-ţi fiu eu ghid şi-ţi promit poveşti
frumoase care nu te vor obosi cu limbajul erudit al scrierilor academice. Dacă
ţi-ai făptuit odihna şi-ai îmbucat ceva, te voi însoţi la Mănăstirea Bisericani,
una din cele mai importante din această zonă, care timp de aproape 300 de ani a
rivalizat ca bogăţie şi forţă spirituală cu ctitoria lui Alexandru cel Bun de la
Bistriţa.
 Din
şoseaua naţională spre Bicaz, pe lângă primăria comunei Viişoara - actualmente
Alexandru cel Bun - o luăm pieptiş, la dreapta. Aninate ici şi colo, vezi case
şi acareturi de oameni gospodari. Credincioşii din Scăricica - nu întâmplător
această aşezare s-a numit aşa - au hotărât să se apropie mai mult de Dumnezeu şi
şi-au construit propriul lăcaş de cult. Noua bisericuţă cochetă şi zveltă, se
vede din toată valea Bistriţei. Contemplă râul cu lacuri de acumulare şi baraje,
odinioară drum al plutelor cu buşteni plini de răşină, apoi opreşte, prieten
pelerin, pentru că vreau să-ţi arăt un lăcaş de rugăciune
aflat la doar câteva sute de metri de mănăstire ! Localnicii îl numesc "La Iconiţă".
Legenda spune că în acest loc retras şi îndepărtat, mărginit de culmi
împădurite şi nu prea înalte, a existat o sihăstrie a Mănăstirii Bistriţa. După
un îndelung pelerinaj la Locurile Sfinte, monahul Iosif s-a întors la mănăstire
împreună cu un grup de anahoreţi ce-l însoţiseră. Nevoia de a respecta ritualul
slujbelor religioase neîntrerupte deprins la Sfântul Mormânt, i-a determinat să
se retragă în munţi, adăpostindu-se în scorburi şi rugându-se într-o peşteră. De
două ori pe săptămână, în nopţile de miercuri spre joi şi sâmbătă spre duminică,
slujeau şi se rugau fără întrerupere făcând de veghe. De aceea li s-a spus "bisericoşi"
sau "bisericani", denumire ce s-a extins şi asupra aşezării monahale pe care au
întemeiat-o mai tarziu. În jurul anului 1498, cu modeste mijloace proprii, Iosif
şi toţi ceilalţi închinători de la Bisericani, au început să-şi ridice biserică
puţin mai la deal. În prezent aici, în aer pur de răşinoase, fiinţează
Sanatoriul Bisericani. În mijlocul complexului de clădiri unde se tratează boli
respiratorii, dăinuie şi impresionează încă ceea ce a mai rămas din mănăstire: o
biserică şi câteva ruine.
Lăcaşul trainic de piatră a fost ridicat de călugării de la Bisericani în
timpul domniei lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. În
ciuda protestelor pe care i le-a adresat obştea monahală de la Bistriţa,
Ştefăniţă Vodă a înzestrat noua aşezare cu terenurile din jur. Astfel sihăstria
Bisericanilor cu hramul "Buna Vestire" (sărbătorit la 25 martie), s-a
transformat într-un schit a cărui biserică se afla pe propria moşie şi care a
obţinut deplină autonomie faţă de Mănăstirea Bistriţa.
Rezultatele cercetărilor recente adaugă multe alte decenii la vechimea
aşezământului consemnată de istoricul mănăstirii datând de la începutul veacului
trecut. Se pare că primul schit de lemn s-a ridicat încă din vremea lui
Alexandru cel Bun, acesta făcând şi primele donaţii. Ştefan cel Mare, Ştefăniţă
Vodă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu s-au înscris mai târziu printre
ctitorii donatori, Ştefăniţă Vodă fiind cel care a ridicat prima biserică de zid.
La începutul secolului al XVII-lea moşia Schitului Bisericani s-a extins
mult prin danii domneşti şi boiereşti dar şi prin cumpărături, ajungând să
cuprindă o mare parte din cursul mijlociu al Bistriţei până dincolo de Bicaz şi
aproape toată valea Tarcăului. Constantin Movilă, Ştefan Tomşa, Radu Mihnea şi
Miron Barnovschi sunt domni ai ţării care, în afara unor întinse suprafeţe de
teren şi păduri, au înzestrat obştea monahală de aici cu un mare număr de
biserici, mori şi stâne aducătoare de importante venituri. În aceste condiţii,
încă din primele decenii ale secolului al XVII-lea schitul Bisericani a fost
recunoscut ca mănăstire, ajungând să se numere printre cei mai mari proprietari
funciari de pe valea Bistriţei. Această perioadă, atât de rodnică sub aspect
economic, s-a reflectat şi în dezvoltarea ansamblului mănăstirii. În 1627, sub
Miron Barnovschi Movilă, s-au construit primele trei turnuri, iar în 1631, în
timpul domniei lui Moise Movilă, marele logofăt Dumitraşcu a zidit şi turnul cel
mare. În anii imediat următori s-au construit zidurile de incintă, Mănăstirea
Bisericani devenind loc sigur chiar şi pentru vremurile cele mai tulburi. În
1637, sub Vasile Lupu, s-a zidit pronaosul şi clopotniţa de deasupra sa, trapeza
cu pivniţa, clisiarniţa şi mai multe chilii de lemn.
La începutul secolului al XVIII-lea Mănăstirea Bisericani continua să
rămână unul dintre cele mai importante aşezăminte monahale din Moldova. Pe harta
întocmită de Dimitrie Cantemir, printre puţinele obiective consemnate pe valea
Bistriţei figurează şi Mănăstirea Bisericani. Biserica lui Ştefăniţă Vodă, cu
adaosurile ei din 1637, începe să se ruineze şi după cum aflăm din pisanie, în
1786 a fost refăcută din temelii.
Intrarea în biserică se face printr-un portal de piatră sculptată în
motiv ce se regăseşte şi la chenarul ferestrelor turnului. Turnul-clopotniţă
este o construcţie masivă căreia i s-a redus din înălţime cu prilejul lucrărilor
din 1786. În exterior, absidele laterale ale bisericii au formă dreptunghiulară,
iar absida altarului - de formă pentagonală - are două ferestre mari.
Construcţia este austeră, doar şirul de ocniţe aflat sub cornişă şi eleganţa
turlei de deasupra naosului nuanţând monotonele suprafeţe exterioare. În
interior, exceptând pronaosul adăugat în 1637, nu există decât o singură
încăpere divizată în trei cu ajutorul a două arce transversale. Biserica nu are
zugrăveală decât pe calotă şi pandantivii bolţilor. Catapeteasma, de o rară
frumuseţe, are o ornamentaţie bogată, contrastând cu sobrietatea icoanelor.
Între registrele cu icoane sunt benzi pe care s-au pictat, după modelul popular,
mănunchiuri de trandafiri. Uşile împărăteşti sunt remarcabile prin sculptura
densă a suprafeţelor dinspre naos. Lucrate din scânduri mari de stejar, uşile
diaconeşti se menţin pe aceleaşi coordonate stilistice, însă decoraţia este mai
aerisită, întărind expresivitatea picturilor din zonele centrale.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează o nouă şi ultimă etapă
constructivă în ansamblul Mănăstirii Bisericani. Aceasta este perioada în care
se ridică toate chiliile din piatră şi cărămidă, se construieşte stăreţia şi
paraclisul din colţul sud-estic. După aplicarea Legii secularizării averilor
mănăstireşti din 1863, aşezamântul monahal de la Bisericani pierde cele mai
importante surse de venituri, tezaurul se risipeşte, clădirile se ruinează, iar
numărul călugărilor scade. Pe la 1880 pleacă ultimii călugări şi întregul
complex de construcţii este abandonat. În 1885 se amenajează sumar un
penitenciar, dar după o scurtă perioadă clădirile sunt iarăşi părăsite până în
1905 când au fost preluate de "Societatea pentru profilaxia tuberculozei" şi
transformate în sanatoriu. De atunci s-au succedat mai multe etape de amenajări,
modificări şi construcţii, datorită cărora este destul de greu de reconstituit
vechea configuraţie a aşezământului monahal.
Ansamblul sanatorial mai păstrează
- în afara bisericii - şi alte elemente care pot constitui un preţios indiciu în
aprecierea vechii configuraţii a mănăstirii. Turnul cel mare din colţul
sud-vestic, deşi a fost fragmentat pe orizontală cu prilejul consolidărilor din
1990, impresionează încă prin grosimea zidurilor, prin prezenţa contraforturilor
exterioare şi, în general, prin masivitate. Turnurile rotunde de la nord-vest şi
sud-est au fost parţial sau integral încorporate noului ansamblu, dar
modificările efectuate n-au putut elimina unele trăsături specifice secolului al
XVII-lea. Fragmentul de zid care se mai păstrează între turnul nord-vestic şi
clopotniţă pune în evidenţă rezistenţa deosebită a incintei care se construise
în jurul bisericii.
Fosta capelă a mănăstirii rămâne cea mai interesantă dintre vechile părţi
componente păstrate până în zilele noastre. Este o construcţie înaltă şi masivă,
proporţiile şi eleganţa sa atestând bogăţia şi însemnătatea la care ajunsese
Mănăstirea Bisericani în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea.
Coborâm pe acelaşi drum şi intrând în şoseaua
naţională, rulăm spre Bicaz. După ce trecem două poduri, unul peste vechea albie
a râului Bistriţa, celălalt peste canalul de aducţiune a apei la uzina
electrică, intrăm în Colonia Vaduri, locul unde mi-am petrecut cei mai frumoşi
ani ai copilăriei. De la noua biserică de lemn aflată lângă şcoală, drumul
lăturalnic ce duce către lac, trece prin faţa casei mele părinteşti. Nu te invit
acolo, drag oaspete imaginar, pentru că nu mai are cine ne deschide. Un lacăt
mare vesteşte că aici nu mai locuieşte nimeni. Încă o văd pe mama trebăluind
pe terasă şi pe tata, în grădină, cu cleştele la vie. Şi ... ce
mult îmi lipsesc!
Dacă vrei să admiri frumuseţea lacului la Vaduri, cu crestele din jur, cu
peninsula Colacu şi cu imaginea Sanatoriului Bisericani de unde tocmai am venit,
să ne abatem puţin!
|
