- Călător aflat în zona Neamţului! Dacă ieşi din Piatra şi te îndrepţi spre Bicaz, nu apăsa prea tare acceleraţia! Vei trece prin ţinutul meu de vis fără să observi nimic.
Dă-mi voie să-ţi fiu eu ghid şi-ţi promit poveşti frumoase care nu te vor obosi cu limbajul erudit al scrierilor academice. Te aştept în satul Bistriţa, unde indicatorul rutier îţi spune că până la mănăstire sunt doar 2 km. Merită un bob zăbavă pentru că-ţi voi arăta una dintre cele mai vechi ctitorii voievodale, adăpost de oseminte domneşti, păstrătoare de legende şi fapte de neuitat din istoria şi viaţa spirituală a neamului nostru. E numai o fărâma din ceea ce ţi-ar spune, dac-ar avea grai, aceste ziduri mai vechi de 600 de ani. Nu-i aşa că eşti obosit şi încălzit de drumul lung? Ai preferat o zi de vară, dar - te asigur - aici e minunat oricând. Respiră adânc aerul pur al codrilor din Neamţ şi treci prin poarta deschisă primitor pentru oricine!
Tradiţia spune că începuturile obştii monahale din Bistriţa datează de la sfârşitul veacului al XIV, din timpul domniei lui Petru I Muşat, când prin osteneala ieromonahului Pafnutie, s-a ridicat aici o bisericuţă de lemn. În 1402, Alexandru cel Bun a zidit în locul acesteia o frumoasă biserică de piatră cu pronaos, gropniţă, naos şi altar, pentru a-i fi loc de veşnică odihnă lui şi familiei sale. În decursul mai multor ani, domnitorul a înzestrat Mănăstirea Bistriţa cu numeroase sate şi moşii asigurându-i surse de venituri.
După trecerea sa la cele veşnice, alţi domnitori urmaşi şi-au înscris numele printre donatori făcând din Bistriţa una din cele mai înstărite ctitorii ale evului mediu moldovenesc. Ştefan cel Mare a ridicat o clopotniţă cu paraclis care dăinuie şi astăzi. Să încercăm să descifrăm inscripţia din peretele sudic: “Evlaviosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această clopotniţă şi biserică întru numele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Albă, pentru rugăciunea sa şi a Doamnei sale Maria şi a copiilor lor în anul 7006 (1498) şi tot în anul acela le-a şi săvârşit în luna lui septembrie 13 zile”.

De domnitorul Petru Rareş, un alt ctitor al sfântului lăcaş, se leagă o înduioşătoare poveste păstrată pe un document de danie din a doua sa domnie (1546). În toamna anului 1538, trebuind să părăsească ţara invadată de ienicerii lui Soliman Magnificul, abandonat de boieri şi lipsit de orice speranţă, fiul lui Ştefan cel Mare a găsit loc de popas şi adăpost la Bistriţa, în drumul său către Transilvania. "Am fugit şi am ajuns la Mănăstirea Bistriţa şi intrând în biserică am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane şi mult am plâns, aşişderea şi egumenul şi tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinţi lacrimi. Şi am dat făgăduinţă lui Dumnezeu şi Prea Curatei lui Maici că de mă voi întoarce iarăşi la scaunul meu cu bine şi biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare... Şi mi-am adus aminte de făgăduinţa mea şi îndată, trimiţând, am reînnoit şi din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur şi zid şi l-am înfrumuseţat şi pe dinăuntru şi pe dinafară".
Neavând date certe, amploarea lucrărilor realizate de Petru Rareş la Bistriţa între 1541-1546 nu poate fi stabilită cu exactitate. Cercetătorii încă mai emit ipoteze şi nu se hotărăsc dacă să atribuie lui sau ginerelui său - Alexandru Lăpuşneanu - refacerea zidului de incintă cu turnul de la intrare şi paraclisul de la etaj, refacerea casei domneşti împodobită cu frescă şi extinderea paraclisului din clopotniţa ridicată de Ştefan cel Mare. Clădirea de piatră din colţul sud-vestic al incintei unde a funcţionat până în secolul al XIX-lea o şcoală domnească şi care găzduieşte astăzi muzeul mănăstirii este atribuită lui Petru Rareş.
Actuala biserică a Mănăstirii Bistriţa a fost zidită de Alexandru Lăpuşneanu, după cum rezultă din inscripţia fixată sub stema Moldovei, în peretele sudic: "Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a zidit această biserică din Mănăstirea Bistriţa, unde este hramul Adormirii Precistei şi Prea Binecuvântatei Stăpânei noastre, Maica Domnului şi pururea Fecioară Maria, în zilele blagocestivului şi de Hristos iubitorul, Io Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, în anul şapte mii 62, luna mai în 26 zile (1554)".

Mănăstirea Bistriţa a continuat să se afirme ca o puternică şi rodnică vatră de spiritualitate şi cultură medievală românească până în 1677, când Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, a închinat-o Locurilor Sfinte (Patriarhiei Ierusalimului), inaugurând o lungă epocă de înstrăinare şi nechibzuită gospodărire, pierzându-se cea mai mare parte din patrimoniu. Casa domnească a suferit pierderi ireparabile prin sacrificarea unor fragmente de frescă interioară originală, de mare valoare artistică, cu prilejul lucrărilor de restaurare din 1792. În timpul evenimentelor din 1821 toate construcţiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor şi au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii şi obiecte de cult. Într-o "vidomostie de monastiri, mitoace şi schituri ce se află în cuprinsul ţinutului Neamţ", întocmită în 1830, Mănăstirea Bistriţa continua să figureze printre aşezămintele închinate şi doar măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza au determinat plecarea călugărilor greci de aici. După aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din decembrie 1863 a luat sfârşit şi "epoca de închinare" a Mănăstirii Bistriţa, începându-se o acţiune de renaştere şi reconstrucţie datorită căreia străvechea ctitorie a redevenit vatra de cultură şi viaţă ortodoxă de altădată.
În 1932, la 500 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor şi reaşezate pe latura nordică a gropniţei. Mănăstirea Bistriţa a fost gazda unei ample serbări naţionale, omagiu adus peste ani celui care a intrat în istorie sub numele de "părintele Moldovei".

Incinta Mănăstirii Bistriţa este protejată de ziduri puternice de piatră prevăzute cu metereze şi drum de strajă. Intrarea principală este arcuită sub un turn cu trei nivele: o încăpere cu boltă semicirculară la parter, un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae la primul etaj şi o cameră la etajul superior destinată corpului de gardă. Paraclisul nu este pictat, în interior fiind un iconostas datând din secolul al XVIII-lea.
În partea de miazănoapte se află turnul-clopotniţă zidit de Ştefan cel Mare în 1498 după victoria de la Codrii Cosminului obţinută asupra regelui polon Ioan Albert. Săpăturile arheologice au scos la iveală în colţul nord-vestic al incintei, aproape de clopotniţă, ruinele unei clădiri de piatră considerata a fi o casă domnească ridicată de Ştefan cel Mare o data cu zidirea turnului-clopotniţă. În colţul sud-vestic şi în imediata apropiere a turnului de intrare, s-a păstrat o clădire de piatră din secolul al XVI-lea, intrată în tradiţie sub numele de Şcoala Domnească. Zidită cu prilejul lucrărilor de reînnoire iniţiate de Petru Rareş, clădirea a găzduit o fecundă şcoală de dieci, copişti, cântăreţi şi preoţi. Şcoala Domnească a funcţionat până în veacul trecut când au apărut şcolile parohiale şi când unica încăpere existentă aici a fost compartimentată în chilii. Restaurată în 1983-1984, vechea Şcoală Domnească de la Mănăstirea Bistriţa a fost transformată în muzeu. Vei fi impresionat, vizitatorule, nu numai de străvechimea exponatelor ci şi de monumentalitatea şi originalitatea clădirii cu plafon susţinut de bârne masive de brad bine conservate şi care constituie un ansamblu constructiv mai puţin obişnuit.
Biserica Mănăstirii Bistriţa constituie cea mai mare şi impunătoare ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Are o singură turlă deasupra încăperii principale, iar între naos şi pronaos se află încăperea mormintelor, gropniţa care adăposteşte mormintele lui Alexandru cel Bun şi ale membrilor familiei sale.
Mănăstirea Bistriţa păstrează icoana Sfintei Ana, icoană făcătoare de minuni, ca amintire a strânselor legături pe care românii le-au întreţinut cu Bizanţul în prima jumătate a secolului al XV-lea, un dar al împăratului Manuel II (1391-1425) şi al soţiei sale Ana, făcut lui Alexandru cel Bun şi Doamnei Ana în semn de recunoştinţă pentru buna primire de care se bucurase fiul lor Andronic în timpul vizitei efectuate în Moldova. Despre icoana Sfintei Ana se spune că "... această sfântă icoană la vreme de neploaie, scoţându-să cu litanie afară de mănăstire şi făcând o sfeştanie, până ce se întoarce în mănăstire numai ce plouă, de nu peste tot, dar câtu-i hotarul mănăstirii...." În 1853, această icoană împreună cu cea a Sfântului Gheorghe, protectorul Moldovei, care se află în spatele ei, au fost aşezate într-o nouă strană de lemn sculptat şi aurit, fiind apoi împodobite cu ferecătură şi candele de argint, aşa cum arată astăzi. Să trecem, călătorule, pe sub icoană şi să ne rugăm Sfintei Ana să ne ocrotească!
De activitatea cărturărească de la Mănăstirea Bistriţa se leagă - în primul rând - existenţa şcolii de copişti, pisari şi grămătici care a funcţionat aici în secolele XVI-XIX. În primele două decenii ale veacului al XV-lea, monahul Chiril a scris şi împodobit cu miniaturi un Tetraevanghel şi tot la Bistriţa s-au format vestiţii copişti şi miniaturişti Paisie şi Gavriil Uric, ambii menţionaţi în "Pomelnicul" mănăstirii. La Mănăstirea Bistriţa s-au scris două dintre lucrările fundamentale ale literaturii vechi, datorită cărora au ajuns până în zilele noastre date, fapte şi nume de oameni care s-au înscris în istorie: Pomelnicul început în 1407 şi completat până în secolul al XIX-lea şi Letopiseţul care se referă la perioada 1359-1506, continuat apoi la Mănăstirea Putna.
În atelierul care a fiinţat la Bistriţa încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, s-au lucrat în fir de aur şi argint mai multe broderii şi veşminte bisericeşti de o mare valoare artistică. Dintre acestea se detaşează cele patru piese dăruite de Alexandru cel Bun ctitoriei sale. Epitrahilul din 1427, cu 16 medalioane şi portretele voievodului şi Doamnei Marina, a fost expus la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg şi apoi a dispărut după primul război mondial. Epitrahilul cu marile sărbători împărăteşti şi inscripţii cu litere greceşti se păstrează actualmente la Muzeul de Artă al României. Epitaful lucrat în anul 1428, care a fost dus la Lvov în 1686 de către Mitropolitul Dosoftei, s-a pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial. Singurul care a rămas în patrimoniul mănăstirii şi care poate fi admirat în muzeu este Epitaful cu scena Punerii Domnului în mormânt realizat în 1428.
Iniţiat în 1932, Muzeul Mănăstirii Bistriţa a fost amenajat în Turnul lui Ştefan, iar din vara anului 1984, când s-au încheiat lucrările de restaurare, în clădirea Şcolii Domneşti a lui Petru Rareş. Aici se păstrează un mare număr de icoane din secolele XVI-XVIII, fragmente de teracotă, sculpturi şi frescă descoperite în timpul cercetărilor arheologice, fragmente de veşminte domneşti şi obiecte din necropola voievodală, monezi de epocă, Evanghelia tipărită la Mănăstirea Neamţ în 1821 şi împodobită cu ferecătură din argint aurit, Vieţile Sfinţilor de Mitropolitul Dosoftei, tipărită la Iaşi în 1686. O piesă ce reţine atenţia încă de la intrare este clopotul dăruit de Ştefan cel Mare în 1494, în greutate de 800 kg, împodobit cu inscripţie slavonă şi o impresionantă stemă a Moldovei.

Te las singur o clipă, prieten anonim, să te reculegi în faţa sfântului altar, să aprinzi o lumânare pentru cei care au fost sau cei care mai sunt şi să asculţi clopotele. N-am auzit altundeva o mai vibrantă şi răscolitoare muzică a clopotelor.

... despre alte mănăstiri din împrejurimi: Bisericani, Pângăraţi