Undeva, departe, în suflet de Moldovă,
E un ţinut modest, nevrednic de vreo slovă
În vreun hrisov sau alte astfel de înscrisuri...
(fragment din INC - „Acasă la noi”)

Fără surle şi zgomot de bătaie, istorie s-a scris totuşi şi aici. Pe aici au călcat domnitori şi oameni iluştri, de aici au răsărit oameni importanţi pentru ţară.
Între Piatra Neamţ şi Bicaz, confortabil ghemuită între dealuri împădurite, pe firul unui pârâu şi pe apa Bistriţei - rece şi săltăreaţă cândva, acum domolită în lacul de acumulare, se află mica localitate Vaduri. Mai cunoscută când plutele îi aduceau darul munţilor – buştenii, când strigătele ţapinarilor vesteau că a mai sosit un transport, când gaterele îşi cântau ştiuta melodie şi când camioanele plecau cu materialul lemnos rezultat din prelucrare, localitatea Vaduri s-a schimbat când s-a hotărât construirea unui baraj, unul din multele de pe valea Bistriţei care alcătuiesc salba dintre Bicaz şi Bacău. Demolări, mutări, pustiirea unei mari întinderi care în curând avea să fie acoperită de ape. De ape şi de multă linişte. Fabrica însemna praf, rumeguş, zgomot, o pâine de mâncat. Lacul – întindere de ape, linişte, energie electrică, ecologie. Forţa de muncă a migrat la oraş. Cursele locale de autobuze transportau încă din noapte muncitorii la fabricile din Piatra Neamţ, iar mai târziu elevii la licee. Fabrica de cherestea făcea din Vaduri cea mai importantă localitate a comunei. A plecat făcută bucăţi şi o dată cu ea, căminul cultural, dispensarul, căminul de copii. A rămas doar colonia muncitorească, un ansamblu de construcţii şi o comunitate umană interesantă în felul său.
   Nici ţărani, nici orăşeni, „veneticii” n-au putut părăsi atât de uşor locul în care au trăit zeci de ani. Unii nu se mai puteau întoarce de unde au venit şi au rămas în continuare „venetici” pentru fiii satului. Ei erau săraci, fără pământuri, vite şi acareturi specifice unei gospodării ţărăneşti. Au continuat să muncească la oraş, să-şi poarte copiii la şcoli şi să le dea drumul în viaţă... „fii de venetici”.